miercuri, 19 septembrie 2007

Iti doresc sa uiti atunci cand...

Incepi sa tremuri, te albesti la fata, incerci sa te trezesti, dar imediat realizezi ca nu dormi, vrei sa vorbesti, dar cuvintele ti se transforma in sughituri, lacrimile iti curg siroaie pe obrajii paralizati si simti cum sufletul tau s-a materializat in sticla si cineva a venit cu un ciocan si ti l-a spart in milioane de bucati, bucati ce se plimba prin tot corpul tau intepandu-te si sufocandu-te, iar dintr-o data te prabusesti la pamant si tot ce poti sa faci este sa-ti lasi sentimentele sa se transforme in hohote de plans, sperand ca astfel sa iasa afara si niciodata sa nu se mai intoarca inapoi.
Ai simtit vreodata cum sufletul ti se rupe, iar tu nu poti face nimic sa-l opresti?
Ai simtit vreodata acea durere sufleteasca insuportabila, care urla in tine, te face sa te izbesti de toti peretii si care iti spune ca nimic nu va mai fi la fel si ca viata ta s-a oprit acolo si ca nimic din ceea ce se va intampla dupa nu ti-o va mai putea aduce inapoi?
Daca da, inseamna ca macar o data ai suferit, iar despre asta vreau sa va scriu eu astazi:
Despre acea suferinta care te slabeste psihic si fizic, care-ti consuma toate lacrimile si te lasa sec o viata.
Despre acea suferinta care te schimba, te face mai bun, mai bland, te ajuta sa privesti altfel lucrurile si careia ajungi sa-i multumesti.
Despre acea suferinta care ti se infiltreaza in sange, iti curge in vene, iar tu faci orice ca s-o elimini, dar ramai in continuare dependent.
Despre acea suferinta care-ti innegresete sufletul, care-ti usuca tot sangele din inima si te face nepasator, rau si razbunator...despre acea suferinta care te ghideaza sa crezi ca toti din jurul tau merita sa sufere, pentru simplul fapt ca si tu ai suferit.
Despre acea suferinta pe care o urasti, pentru ca n-ai meritat-o si vrei si vrei si vrei sa scapi de ea, dar in continuare nu poti sa respiri, dar in continuare te doare...
Despre acea suferinta pe care o simte cineva apropiat tie si pentru care ti-ai da tot sa o simti tu si nu acea persoana.
Despre acea suferinta pe care ti-o creezi singur, iar si iar si iar, crezand ca la un moment dat vei fi ferit de ea, dar neconstientizand ca de fapt te invarti intr-un cerc vicios.
Despre acea suferinta care ti s-a impregnat pe fata si poate fi vazuta de oricine, in orice moment.
Despre acea suferinta care poate fi cauzata de moartea cuiva, de moartea unei iubiri, de moartea unei relatii, de moartea unor sentimente...
Despre acea suferinta pe care va doresc sa n-o mai simtiti niciodata, sa n-o mai simtiti....
Si daca suferinta ne face sa constientizam ca suntem vii...as schimba oricand acest lucru, pentru ca prefer de o mie de ori fericirea, extazul si rasetele puternice si naturale in locul ei and that's a fact!

25 de comentarii:

Elenyta spunea...

Foarte frumos!:)

Dar stim ca suferinta(de orice natura ar fi ea) face parte din viata noastra

Sa zambesti mereu Ana,sa plangi de fericire,sa razi cu putere,caci viata e frumoasa,asa cu bune si cu RELE!;)

Nemo spunea...

"Sometimes life's bitch, ain't it ?"

;)

:|

:D

Nemo spunea...

Nu stiu daca e bine sau nu sa publici acest citat dar... in fine, daca tot ti l-am trimis, e decizia ta...

"Hmmm…
N-are rost sa ma apuc sa "filozofez"… pur si simplu o sa-ti scriu cite ceva despre cum e sa fii nasol… adica asa cum sunt eu… de o buna bucata de vreme incoace…

… a fost o vreme cind ma asezam si scriam… tot felul de prostii, cam ce imi venea in minte sau, mai bine zis, ce apucam sa astern pe hirtie din ceea ce simteam… inca de pe vremea cind aveam parte de ceva mai mult decit de simple senzatii… am pierdut aproape tot ceea ce am scris… poate ca e mai bine asa… poate ca uneori e mai bine sa ramii doar cu amintirea unor amintiri ce-au existat cindva asternute undeva… cred ca mai exista undeva niste foi ingalbenite de vreme, pe care urmele de creion au inceput sa se stearga dupa citiva ani… ciudat, atunci cind le-am scris cu creionul, m-am gindit ca poate se vor sterge… nu o data m-am gindit sa le copiez, dar… nu intotdeauna e placut sa-ti aduci aminte de unde ai inceput sa aluneci spre desert…

Stii cum e sa tirasti dupa tine ramasitele unui amarit de suflet, spulberat de deziluzii si incapabil sa se adune, sub rafalele vinturilor nestatorniciei ? Un suflet mic si ordinar, de altfel, fara nimic deosebit, in afara de inconsistenta sentimentelor, dar de care nu te poti indura sa scapi, fiindca simti ca astfel ar disparea orice urma de umanitate din tine ? Oare stii cum e sa umbli singur, fara odihna si fara tinta printr-un desert al senzatiilor, fiindca vremea sentimentelor pare sa fie trecuta de mult…? Stii tu oare cum e sa simti ca nici macar nu ti-ai dat seama cind si cum ai trecut de disperarea lipsei sentimentelor si ai ajuns sa fii deja de-o raceala cu iz "eminescian", in acceptarea realitatii ca nu mai esti capabil de sentimente, ca tot ceea ce mai realizezi ca poti sa simti sunt doar senzatii definibile in ciuda complexitatii lor, dar totusi incomparabile cu indefinibila stare de plenitudine si euforie data de sentimente ? Cum e sa iti dai seama ca iti traiesti viata doar prin perceperea senzatiilor date de ceea ce se inimpla in jurul tau ? Si pe masura ce trec anotimpurile, perceptia senzatiilor devine din ce in ce mai acuta, iar lipsa sentimentelor se defineste si ea intr-o senzatie de gol sufletesc… perceputa cu atit mai intens, cu cit se departeaza tot mai mult posibilitatea de a retrai din nou inefabilele si unicele sentimente ?

…daca dragostea pare a fi dincolo de orizontul vizibil in desertul pe care-l strabati neobosit si indiferent, nici macar ura nu iti mai da satisfactie… rabufnirile de minie iti lasa un gust amar de inutilitate si parere de rau pentru raul facut… oceanul de furie care altadata matura totul in calea revarsarii sale nestapinite abia mai face cite un val ratacit… nici macar asta nu te mai multumeste…

Ajungi sa privesti din perspectiva "celui de-al treilea", cel care sta deoparte si ii vede pe toti deodata in nimicnicia si patetismul lor inguste, care reprezinta limitele universului lor. Si daca indraznesti cumva sa exprimi ceva in genul a ceea ce vezi pe hirtia asta… dar nici nu mai are rost sa continui… e destul… restul il poate intelege cu-adevarat doar cineva in aceeasi situatie… sau nu…???

Si… cu toate astea… uneori, apare o luminita slaba, licarind undeva, in departare… instinctiv, te indrepti spre ea, spre culorile ei, prin intinsul desert incolor, aproape neindraznind sa speri ca o sa fie ceva pentru tine… dar… "ciudat" sau nu, cu cit pare si o simti mai reala, cind te apropii, se stinge pentru tine in refuzul de a-ti oferi lumina si caldura ei… de ce…??? …de ce…??? …de ce…??? …si incrincenarea creste spre infinit, simti ca iti vine sa rastorni universul doar ca sa ai acea luminita anume, inepuizabila dar putin folosita ta energie interna te inunda si se revarsa din tine… dar tot in desertul in care ai ramas… asa ca renunti la minie, ura e deja si oricum inutila… iti dizolvi furtuna valurilor din resturile de suflet agitate de licarire si de refuzul ei, te ridici dupa o vreme din praf, fara a te mai sinchisi de praful adunat pe tine si… purcezi mai departe, fara o tinta precisa… in bataia vinturilor nestatornice ce-ti aduc doar senzatii cunoscute… nimic nou nu pare sa se iveasca… desi fiecare luminita pare sa fie ceva bun care sa aiba ceva pentru tine…

…un simplu gest, doar atit : un gest… si maturi totul in calea ta, dar… la ce bun…?

Un prieten intelept mi-a spus ca golurile din suflet nu ti le poate umple altcineva in afara de tine insuti, pentru ca, la urma urmei, nimeni n-o sa stie niciodata exact si tot ceea ce ai in suflet… asa ca singuri crestem si singuri trecem prin oceanele vietii, numai ca, uneori, sunt oceane de praf in care sunt imprastiate resturile a ceea ce odata ne facea sa ne simtim fericiti in valurile de sentimente ce ne inundau sufletul inca netrecut prin amarul dezamagirilor…"

ana spunea...

@ Elenyta: Multmesc mult scumpa..si tu sa faci la fel :P

@ Nemo: Dap..este si vreau sa-ti mai spun ca din povestea ta, pe care am decis s-o public, imi place deosebit de mult finalul..e foarte adevarat :) Merci!

foggie spunea...

si suferinta face parte din noi. Daca n-am suferi n-am sti cat e de bine cand esti fericit, sau macar atunci cand toate's linistite...Sa devii mai puternica dupa fiecare incercare!ti pup

Just a girl spunea...

Eu iti multumesc..

Elenyta spunea...

tu esti si mai scumpa:)

Neaparat tyrebuie sa stam la p "cafea":p

tricks spunea...

mi-ar placea sa cred ca o astfel de suferinta nu se simte decat o data in viata..toate celelalte vor fi minore, in comparatie.

sper :)

ana spunea...

@ Foggie: Mda..prefer sa stim ce-i aia fericire si fara sa suferim, nu ar fi mai bine asa?

@ Just a girl: Nu ai pentru ce..

@ Elenyta : :)

@ Tricks: Ohoo...ce bine ar fi! Si eu sper ca si tine :)

iNA spunea...

cred ca toti trebuie sa trecem prin asta,ne intareste,ne face mai puternici.poate chiar e nevoie ca fiecare sa treaca printr-o suferinta pt a-si intelege semenii.de multe ori suntem indiferenti sau spunem "eeii...exagereaza" cand vedem pe cineva la pamant.poate e o lectie pe care viata ne-o da.hai sa invatam din ea.

blackmetal spunea...

când rădăcinile zâmbetului au murit...

ania spunea...

ouch... m-am regasit undeva intre randurile tale. :(

ana spunea...

@ Ina: Ca bine spui: "Hai sa invatam ceva!"

@ Blackmetal: Ce trist...

@ Ania: Imi pare rau. Te pup :*

Dragos spunea...

la mine a avut efect.
Try
http://www.youtube.com/watch?v=15a9YIt6aJs

ana spunea...

@ Dragos: Cat de draguuut ;) Merci frumos :D

Sub Stele spunea...

we live and learn. after we know how things work, we die.

lara spunea...

cred ca raspunsul la intrebari este nu... am suferit intradevar dar nu acea suferinta... totusi i-am vazut pe ceilalti suferind si da, as fi preferat sa fi fost eu in locul lor... e trist dar cred ca trece nu pot vorbi prea multe despre asta daca am scris mai sus un nu categoric... totusi imi amintesc ca de mica am o expresie, poate acum imatura, dar pare un lucru bun: nu am plans niciodata cu adevarat daca in momentul in care lacrimi imi curgeau pe obraz aveam puterea sa zambesc... mi-a reusit de fiecare data...

Bibliotecaru spunea...

Offf, sunt un boşorog cârcotaş care trăieşte într-o astfel de durere ca în realitatea sa zilnică... am înţeles despre ce durere e vorba... aştept acum să vorbeşti despre ea.
Deci...
"Daca da, inseamna ca macar o data ai suferit, iar despre asta vreau sa va scriu eu astazi:"
Speram să aflu sursa durerii. Eşti îndrăgostită sau pentru că nu eşti îndrăgostită.

Andreea spunea...

Simplu: multumesc! Mult!

ana spunea...

@ Andreea: La fel de simplu: eu iti multumesc!

Vlad spunea...

Profu' de istorie zicea ca omul era facut din materie. Cândva in evoluţia noastra a aparut sufletul, târând dupa el nefericirea.
Poate nu exista fericire pe pamant, dar ne-o putem imagina, nu? :)

MyLastGoodbye spunea...

de ce si tu si idi/ alex aveti anumite pagini la fel? care pe care copiaza?
http://idistyle.blogspot.com/

ana spunea...

@ Mylastgoodbye: Sunt foarte nervoasa ca mi-ai pus aceasta intrebare. Nu cunosc pe aces idis/alex..si nici nu-i pot citi blogul pentru ca-l are inchis.
Daca unele articole sunt identice EL/EA ESTE CEA CARE COPIAZA DE LA MINE. Nu invers. Sper ca te-am lamurit. Scuza-ma ca sunt asa defensiva...dar sunt la Jurnalism..si daca este ceva ce am invatat, este ca tb sa dau sursa cand un articol nu-mi apartine, altfel se cheama PLAGIAT.!

loredana spunea...

http://blogulmeu.ro/lory/
stiu FOARTE BINE CE SPUI...ai scris intr-un mod ireal de frumos...poate n ar merita suferinta o asa descriere frumoasa,citesc de cateva seri blogul tau si parca ma identific...n as vrea caci mereu m am crezut unica si la asta tind...poate acel egocentrism de care vorbeai:)

Ana spunea...

@ Loredana: Multumesc tare, tare mult si te mai astept pe aici. Nu-ti fie frica ca te identifici..oricum ramai unica, insa cred ca te indentifici foarte mult sentimental..iar in acest punct, foarte multi suntem asemanatori :) Te pup.