Am constatat, nu cu asa mare uimire, ca am o dependenta nociva personalitatii mele.
Nu o regret. Fiecare are nevoie de momente penibile in viata - altfel nu s-ar schimba.
Consider ca, cel putin dintr-un anumit punct de vedere, eu am avut destule.Am trait cateva luni intinsa pe jos, mi-am uitat sufletul in case straine, am lasat impresii despre mine nu prea bune si m-am pierdut.
Imi cer scuze mie, in primul rand, pentru ca mi-am batut joc de cine sunt si m-am complacut intr-o stare ce incet, incet m-a bagat in ceata.
Apoi, imi cer scuze celor pe care i-am stresat: imi pare rau daca am parut prea insistenta. Adevarul este ca nu meritati atata atentie si nici nu sunteti asa importanti pentru mine. Mintea mea bolnava e de vina.
Maine vine primavara si cu ocazia asta am hotarat sa-mi revin: intru la dezintoxicare.
S-a scris o carte despre asta. S-a facut si un film. S-au dat argumente logice si exemple. Si cu toate astea, uneori, ne incapatanam sa nu intelegem lucrurile evidente.
Cautam scuze, despicam firul in patru, interpretam gesturi, cuvinte si aluzii. Avem rabdare si cu toate astea nu ne dam batute: vrem sa aflam niste raspunsuri cu orice pret, ne bazam pe feeling-uri si ignoram profund realitatea.
Adevarul este ca nu prea te place. Nu conteaza motivele - nu e neaparat vina ta sau vina lui - ci pur si simplu asa stau lucrurile. Cum ar fi sa te placa toata lumea? Imposibil.
Daca te-ar placea, cu siguranta nu te-ai intreba de ce nu te suna, nu ai sta singura sambata seara in casa si nici nu ti-ai petrece jumatate de ora pe zi la telefon cu prietenele, incercand sa intelegeti "oare ce a vrut sa spuna prin asta?"
Astfel, daca:
- nu te suna decat dupa 11 noaptea
- nu iesiti decat atunci cand poate el- 2 saptamani nu da niciun semn de viata- spune ca ii este dor de tine, dar NU are timp sa va vedeti- nu are timp pur si simplu...cam mereu- iti spune ca sunteti din lumi diferite- nu vrea decat sex- ati iesit deja de 5 ori si nu te-a sarutat- iti evita intrebarile clare, spre exemplu: "crezi ca intre noi o sa fie ceva mai mult vreodata?"- iti spune ca te suna si apoi uita s-o mai faca- isi aminteste de tine doar cand are nevoie de ceva- iti spune ca "nu stie inca, crede, spera, bla bla"- nu se comporta frumos cu tine de fata cu prietenii lui- iti spune ca nu e indeajuns de bun pentru tine sau ca nu vrea sa te faca sa suferi- nu-i pasa daca esti trista sau vesela sau nervoasa si lista poate continua ====> NU prea te place.
Da, e frumos sa te baricadezi in scuze si sa speri ca o sa fie altfel, cel putin in cazul tau. Insa nu. Pur si simplu nu te place, treci peste.
Altfel, ai sa ajungi sa-ti creezi obsesii, sa-ti toci nervii, sa-ti innebunesti prietenii si sa nu mai ai respect fata de tine..prin urmare sa te simti foarte prost.
Daca te place, ai sa-ti dai seama, pentru ca o sa fie acolo si o sa te faca sa zambesti.
O sa stie foarte bine ce vrea si n-o sa se intimideze prea usor.O sa gaseasca modalitati sa-ti arate ca-i pasa si ca vrea sa fie cu tine. Nu gaseste, nu te place indeajuns de mult. Simplu.
Evident, exista si exceptii. Insa, viata nu este alcatuita din ele.
Asa ca, inlatura oamenii pentru care esti doar o optiune..si fa loc celor pentru care ai sa fii o prioritate.
Draga Univers si Spatiu Cosmic,
Adevarul este ca m-am pierdut. Nu stiu exact care a fost momentul, insa stiu sigur ca s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.
Incerc sa-mi dau seama cine sunt, cine am fost si mai ales, cine am sa devin. In cazul in care acest proces se numeste maturizare, nu stiu exact unde am dormit 23 de ani si de ce incep sa ma trezesc.
Mi-am cautat culcus in sufletul unor oameni care-mi mangaiau fiorii. Degeaba.
Imi cer scuze daca i-am incomodat cu prezenta mea. Am sa incerc sa evit pe viitor...Nu-mi prea place de mine acum.
Am zile in care sunt ok, sau cel putin dimineti....probabil este un inceput.
Nu mai caut raspunsuri la cei din jur - le caut in mine. La fel de greu mi se pare. Mi-am epuizat aproape toate "de ce-urile" sau am uitat sa le spun cu voce tare.Am prostul obicei sa fiu sincera si sa spun ce simt. Prost obicei, repet. Unii cred ca ma joc, altii ma vad depresiva, poate unii ma vad disperata, iresponsabila, impulsiva, rea..
Nu-mi prea pasa.
Oricum, vad ca timpurile se schimba. Sexul nu mai este subiect tabu, in schimb sinceritatea da...
Inca mi se pare ciudat. Sinceritatea sperie si indeparteaza oamenii. Si eu care credeam ca minciuna, rautatea si ipocrizia ar trebui sa faca asta.
Oamenii care se sperie de sinceritate nu sunt oameni pe care ar trebui sa-i am in preajma sau sa mi-i doresc sa fie prin apropiere.
De abia astept sa vina ziua in care am sa scriu, alb pe negru: totul e foarte bine! Si chiar asa sa fie, pentru mai mult timp, si nu doar pentru o zi.
Incep sa ma plang cam mult si nu mi-a placut niciodata sa fac asta.In plus, sunt chiar draguta cand zambesc si nu prea ma prinde deloc starea asta semi-emo-melancolica-depresiva.
Te rog frumos sa nu ma mai pedepsesti pentru mult timp, sa incepi sa ma ierti si sa ma ajuti sa-mi revin cat mai repede.
Multumesc.
Cu multa simpatie,
A ta minuscula pamanteana,
Ana.
Cum vrei sa fii fericita daca tu iti vinzi sufletul cu atata usurinta strainilor?
Este cazul sa te opresti. Nu va veni nimeni sa te salveze.
Esti exclusiv creatia actiunilor tale. Trezeste-te!
Una dintre cele mai frumoase persoane din viata mea si-a facut un blog. Vi-l recomand cu multa caldura.
Este inca prematur si timid, dar are mari sanse sa se faca puternic si mare.
Se numeste Despre Sofia si veti gasi in el povesti, vesele sau triste, idei si imaginatie...
Ii urez bun venit in blogosfera si mult suflet, pentru ca ea doar asa stie sa scrie...
Caut esenta lucrurilor.
Nu-mi plac discutiile din complezenta, oamenii fara substrat si starile platonice.Ma implic in lucrurile care ma pasioneaza: carti, persoane, sentimente, melodii. Le interiorizez si incerc sa trag concluzii de pe urma lor. Pe care apoi sa le transform in lectii. Sau macar in petice care sa-mi acoperi Eu-ul.
Uneori caut cuvinte care sa-mi linisteasca nelinistile. Caut cuvinte in persoane care nu vor sa mi le ofere.
Nu inteleg exact de ce.
Poate simt ca daca o persoana aproape straina ma calmeaza, inseamna ca ma intelege, deci inseamna ca am un rost.
Actionez strict in functie de ceea ce simt. Si numai eu stiu de cate ori m-am lovit de ratiunea celor din jur.
Sau de faptul ca oamenii nu mai stiu sa simta.
S-au baricadat in spatele unor ziduri de autoaparare, atat de tare s-au speriat de prima suferinta.
Dar eu continui sa ma lovesc si sa cad si uneori mi-e din ce in ce mai greu sa ma ridic.
Parca incep sa ma trezesc si sa constientizez lumea in care traim. Nu pot sa functionez intr-o astfel de lume.
Va rog eu frumos: macar 5 minute pe zi incercati sa nu mai fiti indiferenti si rai si superficiali. Priviti lucrurile cu seriozitate.
Dragi cititori, nu mai imi spuneti ca intelegeti ceea ce simt. Da...probabil ca asa e, insa nu ma ajuta cu nimic.
Mai bine veniti cu solutii sau imi spuneti cum v-ati schimbat in bine sau ce ati facut bun in ziua respectiva. Sau ce v-a facut sa zambiti!
Ieri seara m-am trezit din somn si am avut un atac de panica. Am simtit ca nimic n-o sa mai fie bine.
Stateam in pat si ma uitam la tavan. M-am simtit singura. Am inceput sa plang.
Am dat doua mesaje: de la primul cautam exact niste cuvinte potrivite pentru suflet, iar de la al doilea o certitudine.
De la primul am primit raspuns: "U ai tendinta sa dramatizezi lucrurile"De la al doilea: "Vin la tine acum. Te rog sa raspunzi si sa imi dai drumul la usa"
Intr-unul am actionat sentimental (fara intentii romantice, ci pentru ca asa am simtit) si in altul rational. Concluzii?
Sunteti norocosi daca aveti prieteni pe care sa va puteti baza si care sa vina la voi prin ninsori si ger ca sa va stranga in brate si sa va spuna ca o sa fie bine, dar e bine sa va pastrati si sentimentul de "dar daca..."
Dar daca o persoana aproape straina mi-ar fi linistit nelinistile, m-ar fi inteles cand aveam nevoie si mi-ar fi dat rostul?
Morala: de asta rostul ni-l dam singuri...
"...A intrat pe usa. Era imbracata gros. El era in fata ei.
Ea s-a inrosit, l-a privit o fractiune de secunda in ochi, apoi si-a mutat privirea in jos. Statea fastacita in prag.
El s-a apropiat, si-a bagat mana in parul ei de la ceafa, a izbit-o de usa, apoi a sarutat-o pe coltul gurii.
A luat-o de mana si a dus-o pana in mijlocul camerei, unde a inceput s-o dezbrace.
Prima data i-a dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.A urmat naivitatea, pe care i-a sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-a calcat in picioare, il plictisea ingrozitor.Cu o mana ii mangaia pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupea naturaletea.
Nu-i venea sa creada cat de gros putea fi ea imbracata.A inceput sa se agite: i-a aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.
Si s-a oprit. A privit-o banuitor. Stia ca ascunde ceva.
In timp ce-i dadea jos haina personalitatii, a uitat sa-i umble in buzunare.
Intr-unul a gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-a descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.
A lasat-o goala in mijlocul camerei si a vrut sa plece. Ea l-a prins de mana:
- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog...e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.
El i-a impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea l-a plesnit cu sufletul peste fata.
- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.El a cazut la picioarele ei, uitandu-se mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa el.Acum amandoi erau calmi si se uitau placid la moartea unui suflet.
- Cum ai putut sa faci asa ceva?Ea a raspuns soptit:
- Macar eu am stiut ce inseamna sa ai unul..."
