Sunt momente in care uit sa fiu copil. Devin un fel de fiinta autoritara, impovarata de griji si inghesuita intr-un colt intunecat din care imi este greu sa vad lumina.
Nimeni nu ma place cand ma transform. Nimeni nu vorbeste cu mine si nu-mi suporta scenele de Regina Paranoica.
Chiar daca pledez nevinovat si-mi construiesc o pledoarie bazata pe argumente logice, Instanta nu-mi da dreptate si ma pofteste sa ies din sala.
Infuriata, ma supun. Nu-mi doresc sa mi se aplice o sentinta uricioasa.
Ajung tarandu-ma in spatiul meu negru si incep sa fac ordine.
Pe masura ce sterg parful si spal lucrurile murdare, imi dau seama ce am devenit - o faptura incapabila sa gandeasca pozitiv.
Incep sa-mi aduc aminte ca erau vremuri in care debordam de optimism si energie.
Ce s-a intamplat?
Am uitat ca fiecare dintre noi trecem prin perioade mai putin roz, dar ca acele perioade au si un final.
Poate nu fix cand ne dorim, dar asta nu inseamna ca nu-si au capat.
Am uitat ca am nevoie sa indur vremuri cetoase ca sa le intampin jucaus pe cele insorite.
Mi-am ingropat visele si m-am dat batuta.
M-am transformat intr-o fiinta cenusie si am uitat cat de colorata eram la inceput.
Gata! Nu se mai poate asa!
Cum sa ajut pe altii, daca eu nu ma pot ajuta pe mine?
Cum pot sa astept ca ceilalti sa ma placa, daca eu ma urasc?
Nu, nu, nu, nu! Refuz categoric sa devin o morocanoasa si o nesuferita.
Imi voi aminti mai des ca sunt copil si ca am dreptul sa visez.
Dar mai ales, am sa incerc sa accept iernile lungi, pentru ca am descoperit (iar) ca primavara e dupa colt.
Si da, voi inceta sa ma mai dau batuta!
Caz inchis!
