Ma amagesc constant ca traiesc o mare iubire. Refuz sa privesc obiectiv si sa pasesc cu ambele picioare in prezent.Imi uit mereu talpa stanga in trecut si nu vreau sa ma trezesc.
Visez. Visez la o dragoste cliseica. De film. Acea exceptie care confirma regula.
Ma incapatanez in naivitatea mea pana la disperare si continui sa cred ca nimic altceva nu mai conteaza.
Sunt genul de om un pic prea sentimental, empatic, aerian, pseudo-boem, pentru care viata nu are sens fara fluturasi.
Si nu am nevoie de orice tip de iubire. Nu. Am nevoie de acea iubire pasionala, dureroasa, care te ambitioneaza si te distruge cu la fel de multa usurinta, dar cel mai important, care-ti da sentimentul ca poti face orice.
Intr-un timp am avut senzatia ca am gasit-o.
La un colt de strada, am avut certitudinea ca am gasit ceea ce-mi doream foarte mult.
Din pacate, abia in timp am aflat ca povestile incepute la colt de strada sunt sortite esecului.
In urma lor raman doar lacrimi de crocodil, iluzii infantile si mii de kilometri distanta.
Nu traiesc o mare iubire. Stiu. Dar ce mi-as fi dorit ca lucrurile sa fi stat altfel!
