luni, 6 februarie 2012

Ca tot intrebai ce mai fac...

Afla ca nu sunt bine. Corpul raspunde la stimuli, dar sufletul este la pat. Nu cred ca o mai duce mult in ritmul asta.

Cu dramatismul de rigoare, iti spun ca probabil as renunta mai usor la heroina decat la tine.

Mi-am pus pe hartie toate semnele vizibile prin care ma anuntai ca totul s-a terminat, desi cuvintele tale spuneau contrariul.

Cu toate astea, o parte din mine inca mai spera, si-ti gaseste justificari: poate a vrut dar..., poate nu stie cum.., poate, poate, poate, poate.

La ce mai spera nu stiu. Dragul meu, sincer iti spun, cred ca am luat-o razna. Complet.

E clar ca iti aduci aminte de mine doar cand ma vezi in mediul virtual si e de la sine inteles ca nu ti-am furat fericirea, zambetele, pofta de viata si nici macar visele.

Tot ce mi-ai spus au fost doar cuvinte provocate...menite sa linisteasca un pic apele.

Nici nu vreau sa-mi aduc aminte de toate promisiunile irosite.

Ti-ai batut joc. Iar eu, ca toate femeile tampite de pe aceasta planeta, te-am lasat.

Imi imaginam cum mai devreme sau mai tarziu vei realiza ca la picioarele tale este un suflet ce merita ridicat si nu tratat cu indiferenta.

A se nota, dragul meu, cum mi-am imaginat foarte prost.

Imi vine sa si rad cand ma gandesc ca nu va trece mult si te voi zari iar cu o alta ea de mana...aranjat si zambaret, iesit la plimbare - dar mi-e prea scarba de aceasta imagine, imi cer scuze.

Am scris acest post infect pentru ca sunt mult prea suparata si nervoasa pe mine. Sunt furioasa ca trebuie sa ma lupt cu mine ca sa nu mai vorbesc cu tine. Stau pe marginea haului si cel mai dificil lucru este sa dau un pas inapoi.

Daca tot gandesc cu inima...asa-mi trebuie. Ma rog, si se pare ca mai am si o imaginatie foarte bogata.

In fine, si daca nu esti indeajuns de flatat ca vorbele mele de duh pentru tine fac inconjurul internetului, mai afla si ca te-as ura nemarginit, dar iubirea asta mare nu cred c-o sa ma lase vreodata.

11 comentarii:

Balonas spunea...

uneori , poate , e cel mai bine sa gandesti cu inima , decat sa gandesti cu mintea.
Si bucura-te , nu mai fi nici trista , nici suparata . Bucura-te. Faci parte din putinii oameni adevarati care au mai ramas , cei care inca mai au inima.
Sper sa iti revi.
Te imbratisez.

Bitch spunea...

Accepta, Iarta, Invata, Treci mai departe, Nu mai repeta greselile trecute ... Healty life, honey!

Andra spunea...

Nu fii nervoasa pe tine - cum ai spus si tu, ca orice femeie, ai acceptat. Ni s-a intamplat tuturor, o sa li se intample si nepoatelor noastre probabil. La un moment dat, n-o sa mai accepti, o sa te opresti si toata naivitatea asta din mult prea multa iubire o sa fie o amintire. O sa fi puternica, rezista.

Anonim spunea...

Un pic de mandrie n-ar strica. N-ar trebui sa cersesti iubire niciodata.Diana

Ionita Alexandra spunea...

Sunt unele momente inevitabile in care ajungi sa simti cum sufletul iti este sfaramat de un chip care parca ieri iti era inger pazitor sau doar parea ca e.Sunt unele momente in care iti vine sa sari in sus de bucurie si altele care iti prabusesc sentimentele la picioarele unui necunoscut ce ieri iti era cunoscut.[sau cel putin credeai].
In aceste momente trebuie sa iti culegi si ultimele forte si creezi o armata de sentimente care sa te ajute sa treci de granitele tristetii.

Zoli ZzZ spunea...

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are nici un gust, nici un sens, nici un farmec… Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”


De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem. Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Nu uitați: CEL MAI MARE DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI!

Chivu Adrian spunea...

se spune ca timpul vindeca tot...

Andreea spunea...

Draga Ana,

Ma gandesc de mult timp sa iti scriu, dar am tot amanat. Asta vara te-am vazut in Vama si am vrut sa vin la tine sa vorbim, dar am fost o gaina :).
Ce vreau sa iti spun e ca inteleg prin ce treci. Reformulez, nu doar ca inteleg, chiar am trecut prin asta. Nu atat de mult si intens cum treci tu, dar am trecut prin si mai important, peste asta.
Dar exista un mic secret, poti trece peste asta doar daca nu te mai gandesti. Niciodata. Alege-ti o zi in care sa iti impui sa fie ultima zi in care te gandesti la cel care te-a facut sa te simti ca o umbra.
Gandeste-te ca sunt cel putin doi ani in care a repetat aceeasi placa. Obisnuieste-te cu ideea ca nu se va schimba.
Eu cred ca tu esti un om bun si ai potential sa faci ceva foarte bun cu viata ta. Nu o strica tinand cu dintii de cineva care nu-ti va putea aduce niciodata ceea ce meriti.

Ana spunea...

@ Andreea: Draga mea, multumesc pentru cuvintele frumoase. Trebuia sa vii la mine in Vama, imi place sa cunosc oameni noi..asa ca daca la vara ma mai vezi, te rog, trage-ma de mana :)
Pana atunci, sper sa mai vii pe aici...la fel cum eu sper sa vina si zile mai insorite.

Andreea spunea...

Na ca am revenit :). Dar imi pare rau sa observ ca esti la fel de deznadajduita. Erai tare trista/obosita atunci in Vama si ai plecat repede. Inainte sa-mi fac eu curaj sau sa-mi gasesc primele cuvinte. Stiu ca in perioada asta ti se pare ca e sfarsitul lumii, dar te rog, alege-ti ziua aia si termina cu cel mai nehotarat si egoist om de pe Pamant. As avea mult mai multe sa iti povestesc si as putea incerca sa te ajut sa realizezi ca merita sa-ti vezi de viata ta si ca lucrurile bune abia de acum vor veni in viata ta. Nu stiu daca mai esti in Bucuresti, dar daca mai ajungi, poate ne-om si intalni vreodata :).

Ana spunea...

Draga Andreea, esti foarte draguta, sa stii :)
In Bucuresti mai ajung la inceputul lui iulie..si mi-ar placea sa ne vedem, da. In Capitala sau in Vama :)

Dar pana atunci, poti oricand sa-mi scrii pe anatepsanu@gmail.com si mai vorbim acolo. Te pup