sâmbătă, 25 februarie 2012

Vrei nu vrei, se intampla

In fata mortii te simti neputincios. Neajutorat. Disperat. Singur.

Iti inghiti toate cuvintele pe care mai vroiai sa le spui, iti imaginezi viitorul cu o persoana in minus, si-ti iei la revedere in gand.

Devii furios. Te cuprinde o ura oarba fata de tot si o durere ce crezi ca, si poate, nu va trece niciodata. Cum se poate asa ceva? De ce? De ce acum?

Vorba unui magazin de pompe funebre din Brasov - "Vrei nu vrei, tot la noi ajungi".

Moartea ne limiteaza si ne aduce la stadiul de pitici. Ne face sa ne indoim de sensul a tot si ne demonstreaza, inca o data, cat de perisabila este existenta noastra si cat de entuziasmati suntem sa ne batem joc de ea.

Ne este frica de moarte. Si poate nu de moarte in sine, cat de regretul ca nu am facut tot ce ne-am propus.

Ne este teama ca nu ne-am despartit de cei apropiati cu vorbe calde sau ca n-am avut curaj sa spunem la timpul potrivit tot ceea ce tineam adanc ascuns.


Nu ne gandim des la moarte si la faptul ca fiecare zi este foarte posibil sa fie ultima. Nu-i constientizam imprevizibilitatea decat in momentele negre. Si poate e mai bine asa.

Moartea ne deschide ochii. Ne face mai atenti la ce-i in jurul nostru. Ne arata, crunt, ca persoanele pe al caror umar cautam sa plangem sunt inuman de insensibile.

Sau ne arata ca nu suntem singuri si avem cateva maini langa noi, gata oricand sa ne prinda.


Daca ar fi sa mor acum, la 25 de ani, as vrea sa se spuna despre mine ca am fost un om bun. Pe cat posibil. Si ca am spus mereu ce-am avut pe suflet. Asa ca daca sunteti dintre cei care ati decis sa rupeti legatura cu mine pentru ceea ce v-am spus, imi pare rau, dar aveti deja ultimele mele cuvinte.

Ca mi-am iubit parintii, bunicii si prietenii. In felul meu. Si ca o data am invatat sa iubesc si sa fiu iubita si o data am iubit pe cineva care probabil nu o sa inteleaga decat foarte tarziu ce mult a inseamnat asta pentru mine. Restul, va las pe voi sa completati, atunci.

Nu am sa mor acum. Da, moartea mai are si obiceiul sa ne incapataneze la viata.

Plus de asta, cu doi ingeri pazitori, undeva pe acolo Sus, si o curiozitate agasanta despre ce se va intampla mai departe, cum as putea sa-mi doresc altceva decat un drum plin si lung?

5 comentarii:

Never the same spunea...

Ma regasesc in ceea ce ai scris...niciodata nu esti pregatit pentru moarte, mereu regreti putinul timp pierdut, cuvintele nespuse, imbratisarile nedaruite...

Anonim spunea...

Unde esti?

OanaTw spunea...

nimic nou?:(

Ana spunea...

@ Anonim: :) Ma cauti?

@ Oana: Soon

Anonim spunea...

Imi face bine sa te citesc :)