joi, 17 ianuarie 2013

Disperarea angajatului modern!

Imi place sa muncesc. Sa ma trezesc dimineata, sa pun de cafea, sa ma schimb, sa ma dau cu crema, sa-mi beau cafeaua, sa-mi fumez tigara si sa ies pe usa spre job.

Imi place sa spun "buna dimineata" colegilor, sa ma asez la birou si sa ma pun la curent cu ce s-a intamplat peste noapte.

Imi place sa las lucrurile terminate si sa le fac bine. 

Imi place sa fiu agitata constructiv si chiar sa stau peste program daca e cazul.

Evit pe cat posibil robotizarea si fac ce fac si tot la ea ajung.

N-am sa mai dau vina pe sistem, ci pe oameni.

Vreau si eu un job unde sa ma duc zambind, unde sa bat palma ca a iesit ceva bine si unde sa glumesc la tigara.

Un loc unde mi se raspunde la "buna" si "pa", unde comunicarea decurge decent si termenul de echipa chiar sa aiba semnificatie.

Vreau un job de unde sa plec cu sufletul usor si bucuroasa ca am realizat ceva si nu ingandurata, speriata si umilita.

Vreau un model! Mai exista modele in viata asta?

Vreau sa ma uit de jos la cineva care are experienta necesara sa ma invete, care sa ma biciuiasca constructiv si care sa ma ghideze in aceasta meserie pe care mi-am ales s-o urmez.

Imi doresc ca locul unde petrec 90% din timp sa ma educe, profesional si sufletesc, si nu sa ma lase cu ulcer, pete si dureri de cap.

Nu vreau ca jobul sa-mi fie platforma care-mi genereaza bani si atat.

Vreau un loc unde sa existe discutii si nu monoloage pline de amenintari si tipete. Unde angajatii muncitori sunt impulsionati si nu biciuiti din orgolii tampite.


Nu stiu care e solutia. In niciun caz nu cred ca ochii inlacrimati, inchisi, ajuta la ceva.

Ne trebuie curaj si vointa si putere de a lasa in urma ceva ce e putred si mai ales, ambitia de a cauta ceva bun, de a face ceva semnificativ, de a lasa ceva important in urma.